India

In Jaipur dansatoarele alcatuiesc o casta aparte si sunt crescute de mici cu o cultura si o politete speciala: pot vorbi curent englezeste, pot canta cu mai multe instrumente, stiu sa aprecieze o stofa veche, un obiect de arta si stiu cum sa se poarte cu fiecare clasa de oameni.

Orchestra e asezata inapoia unei perdele si are doua viori, un soi de tambal si o toba scunda.

Dansatoarele apar toate deodata, cu sfiala marita pentru ca esti european, tinandu-se de mana si se plimba agale ca sa le admiri costumele.

Unele costume sunt adevarate minuni si inspaimantator de scumpe, cu fir si matase nemaivazute, cu coliere si nestemate.

Dupa ce te-au imbiat cu tigari si bauturi, bat din palme ca sa inceapa muzica.

Stau langa perete si ingana muzica, saltand foarte usor talpa piciorului.

Apoi doua dintre ele se desprind si vin spre mijlocul incaperii cu miscari de brate unduite, parca ar legana un prunc nevazut.

Din picior bat nefiresc de usor, asa ca numai o parere de clinchet metalic descopera bratarile de argint.

Incepe dansul national rajput pentru care cele doua au venit in costum special: sari de matase galbena, pieptar strans, intunecat si sal rosu.

Parul le e innodat in doua cosite, pe umeri.

Amandoua pornesc, aplecandu-si trupurile spre stanga, intr-o miscare precipitata, parca le-ar rasturna si cand s-au aplecat, lovesc din palme si salta inapoi.

Miscarea se repeta in timp ce fetele pasesc in directii opuse, trasand doua cercuri ce se intretaie, iar muzica grabeste din ce in ce mai mult ritmul, pana ce plecarile si ridicarile par niste izbucniri si caderi de o neinteleasa armonie.

E peste putinta sa redai dansul acesta, numai ritm si numai sugestie.

Muzica se stinge deodata, surd, fara preliminarii si ecou si fetele se opresc, tot atat de neasteptat, in mijlocul odaii, cu trunchiul si bratele in aceeasi pozitie initiala.

Cine ar putea sa descrie un dans rajput?

Cum sa poti sugera miscarile acelea de cobra somnoroase, miscari de muschi lungi, mai mult intentie decat gest, intretaiate de tresariri maniate de idol insufletit prin minune, miscari de trunchi intreg curmate din seninatatea capului?

Dans dupa dans descoperi alte ritmuri, alte prodigii de simplicitate, alte unduiri chematoare, agonizante, revoltate, poruncitoare.

Si apoi vine dansul final, dansul nudului, neasteptat de somptuos, aproape regal – dansatoarele si-au pastrat bijuteriile si bratarile de argint de la glezne.

Pe trupurile lor alb-aramii argintul pare o patina de gheata, par idoli cu umblet de vis sau o ghirlanda vie Asparas – acele nimfe ceresti care incanta prin muzica si dans eternitatea zeilor indieni.

Miscarile lor anevoie le-ai fi crezut cu putinta pentru un trup omenesc – infiorari si gesturi schitate timid, o interiorizare tot mai perfecta a ritmului, pana ce se localizeaza si straluceste intr-un singur centru.

Iar cand orchestra se opreste, impietresc si ele, in aceeasi atitudine prin care au inceput dansul si-ti apar deodata goale si absente, ca si cum ar fi fost statui insufletite de zane si impietrite din nou, o data cu zborul lor, o data cu tacerea.

Mircea Eliade – India – fragment