O pisica in ploaie – E. Hemingway

 

In hotel locuiau numai doi americani.

Nu cunoş­teau pe nimeni din   cei pe lîngă care   treceau pe scări cand coborau sau urcau în camera lor.

Camera se afla la etajul doi, şi una dintre ferestre dădea spre mare.

Cealaltă — spre grădina publică şi monu­mentul eroilor căzuţi în război; în grădina publică erau palmieri înalţi şi bănci vopsite în verde.

Pe vreme   frumoasă   întalneai   întotdeauna pe   alei cate un pictor stand în faţa şevaletului.

Pictorilor le plă­cea cum arată palmierii şi culorile luminoase ale ho­telurilor aşezate cu faţa spre grădini şi spre mare; italienii veneau de departe ca să admire monumentul celor căzuţi în război.

Era de bronz   şi   lucea în ploaie.

Ploaia picura de pe frunzele palmierilor.

Apa se aduna în băltoace pe aleile aşternute cu pietriş.

Valurile mării năvăleau de-a   lungul plajei  şi apoi se retrăgeau, ca să revină iar şi sa se spargă de-a lungul plajei bătute de ploaie.

Maşinile plecaseră din piaţa de langă monumentul eroilor căzuţi în război.

De cealaltă parte a pieţei, în uşa unei cafe­nele, un chelner stătea şi privea piaţa pustie.

Soţia americanului stătea la fereastră şi se uita afară, în grădină – chiar sub fereastra lor, o pisică se ghemuise sub o masă verde şiroind de ploaie.

Pisica încerca să se strangă cat mai mult, ca să nu se ude.

— Mă duc jos să iau pisicuţa aia, spuse nevasta americanului.

— Mă duc eu, se oferi soţul, din pat.

— Nu, o iau eu. Sărmana pisicuţa, cum încearcă să se ferească de ploaie sub masă.

Soţul îşi continuă lectura, stand rezemat pe două perne puse în capul patului.

— Vezi să nu te uzi, zise el.

Soţia cobora şi cand trecu pe lîngă administraţie, hotelierul se ridică şi se-nclină.

Biroul lui era la celălalt capăt al camerei.

Hotelierul era un om bătran şi foarte înalt.

— Il piove, spuse soţia, îi plăcea hotelierul.

— Si,   si,   signora,   brutto   tempo.   E   o   vreme foarte   urata.

Stătea în picioare, la birou, în celălalt capăt al camerei întunecoase.

Soţiei îi plăcea, îi plăcea aerul teribil de serios cu care asculta orice reclamaţie.

Ii placea demnitatea omului, îi plăcea felul în care voia s-o servească, îi plăcea felul în care înţelegea să fie hotelier, îi plăceau faţa lui bătrînă şi greoaie şi manile lui mari.

Deschise uşa şi se uită afară. Ploua şi mai tare.

Un om într-o manta de ploaie de cauciuc traversa piaţa pustie, îndreptandu-se spre cafenea. .

Pisica trebuia să fie undeva la dreapta.

Putea ajunge pană acolo mergand pe sub streaşină.

Şi cum stătea aşa în uşă, o umbrelă se deschise în spatele ei. Era camerista, care făcea curat în ca­mera lor.

— Să nu vă udaţi, zambi fata, vorbind italieneşte – 0   trimisese,   desigur,   hotelierul.

Urmată de cameristă, care-i ţinea umbrela des­chisă deasupra capului, merse pe aleea aşternută cu pietriş, pană ajunse în dreptul ferestrei lor.

Masa era la locul ei, verde şi strălucitoare în ploaie, dar pisica dispăruse.

Şi deodată fu foarte dezamăgită. Camerista se uită la ea.

— Ati pierdut ceva, signora?

— Aici era o pisică, spuse tanăra americană.

— O pisică ?

— Da, o pisica.

— O pisică ? rase camerista. O pisică în ploaie ?

— Da, zise ea, stătea sub masă. Şi deodată : Oh, şi doream atat de mult s-o găsesc ! Voiam o pisi­cuţa.

— Haideţi,   signora.   Să mergem înăuntru. O să vă udaţi.

— Da, s-ar putea, zise tanăra americană.

Se-ntoarseră pe aleea aşternută cu pietriş şi in­trară în hotel.

Camerista rămase afară, să închidă umbrela.

Cand tanăra americana trecu prin faţa ad­ministraţiei, hotelierul, de la biroul lui, se înclină.

Femeii i se urcă un nod în gat.

Hotelierul o făcea să se simtă în acelaşi timp şi tare măruntă, şi foarte importantă.

O clipă, avu sentimentul că e o fiinţă extraordinar de importantă.

Urcă. Deschise uşa ca­merei. George stătea în pat şi citea.

— Ai găsit pisica ? o întrebă el, lăsînd jos cartea.

— Plecase.

— Unde   s-o   fi dus   oare ? zise el, odihnindu-şi ochii obosiţi de lectură.

Femeia se aşeză pe pat.

— O doream atat de mult. Nu ştiu de ce o do­ream atît de mult. Tare-aş fi vrut s-o găsesc pe biata   pisicuţă.   Nu-i   de loc plăcut   să fii o biată pisicuţă care stă afară în ploaie.

George se apucase să citească din nou.

Femeia se duse şi se aşeză în faţa oglinzii mesei de toaletă, privindu-se în oglinda de mană; îşi exa­mina profilul, întai dintr-o parte, apoi din cealaltă. După aceea îşi examina ceafa şi gîtul.

-Crezi c-ar fi o idee bună să-mi las părul să crească ? întrebă femeia, uitîndu-se iar cum arată din profil.

George îşi ridică privirea şi-i văzu ceafa cu părul tăiat scurt, băieţeşte.

— Mie îmi place aşa cum e.

• M-am săturat, spuse ea, m-am săturat să tot arăt a băiat.

George îşi schimbă poziţia în pat. De cand în­cepuse să vorbească, n-o mai părăsise din ochi.

— Eşti grozav de drăguţă, zise el.

Femeia puse oglinda pe masa de toaletă, se duse la fereastră şi privi afară. Se-ntuneca.

— Vreau să-mi las părul pe ceafă, lung şi mă­tăsos, şi să-mi fac un coc mare, ca să-l simt, spuse ea. Vreau să am o pisicuţă care să-mi stea în poală, şi cînd o mangai să toarcă.

— Mdaa ? făcu George din pat.

— Şi vreau să mănanc la o masă pe care să fie aşezate   tacamurile mele de argint,   şi vreau   şi lu­minări. Şi vreau să fie primăvară, şi vreau să-mi pieptăn părul în faţa oglinzii, şi vreau o pisicuţă, şi vreau nişte rochii noi.

— O,   mai   taci   odată   şi   ia-ţi   ceva   să   citeşti, spuse George.

Şi se apucă din nou să citească.

Nevastă-sa se uita afară pe fereastră. Se întu­necase de-a binelea şi ploua într-una peste palmieri.

— In orice caz, vreau o pisică, zise ea. Vreau o pisică. Acuma vreau o pisică. Dacă nu pot avea părul lung şi dacă nu mă pot distra, măcar sa am o pisică.

George n-o mai asculta. Citea. Nevasta lui se uita afară pe fereastră, la luminile care se aprinse­seră în piaţă.

Cineva bătu la uşă.

— Intra spuse George si îşi ridică privirea de pe carte.

In uşă stătea camerista. Ţinea strîns în braţe o pisică mare, cu părul galben-cenuşiu.

— Mă scuzaţi, zise ea, il padrone mi-a spus s-o aduc pentru signora.