Inca din primii ani de viata apar situatii in care credem ca suntem respinsi, abandonati, umiliti, tradati sau nedreptatiti si de fiecare data cand ne simtim raniti, ego-ul este cel care incearca sa gaseasca un vinovat pentru suferinta noastra.
Ne invinovatim parintii pentru ca nu au stiu sa se poarte sau sa comunice cu noi, ca nu s-au priceput sa creeze o relatie perfecta, ca, afectati fiind si ei de propriile neimpliniri si traume, ne-au determinat neimpliniri si ne-au creat traume.
Ne invinovatim pentru fiecare cuvant sau gest pe care l-am facut si pe care ceilalti oameni nu l-au apreciat sau l-au considerat nepotrivit.
Ne invinovatim ca suntem prea grasi, slabi, scunzi, inalti, urati, neindemanatici, timizi, etc. sau ca nu suntem destul de destepti, perseverenti, sociabili, educati, etc. sau ca nu avem familia sau relatiile potrivite, ca nu traim in locul potrivit, ca n-am absolvit scoala care trebuia, ca… poti continua lista.
Si, pe masura ce ne maturizam, ne indepartam tot mai mult de ceea ce suntem si ne este tot mai greu sa credem ca suntem perfecti asa cum suntem, ne este tot mai greu sa ne iubim si sa ne acceptam asa cum suntem, ne devine imposibil sa credem ca putem fi fericiti asa cum suntem si ca nu avem nevoie de aprecierea celorlalti.
Ajungem sa credem ca supravietuirea noastra depinde de aprecierea celorlalti si-atunci cream si dezvoltam in minte scenariul pentru telenovela despre cum ar trebui sa fim si ce ar trebui sa facem pentru ca oamenii sa ne accepte si sa ne aprecieze.
Din acest moment nu mai esti tu insuti.
Devii personajul principal al povestii tale.
Fragment din e-book „Ce te impiedica sa traiesti viata pe care o meriti?”
Povesti, povestiri si citate celebre 